Și iată-mă scriind într-o cafenea, saxofon pe fundal, occidental așa, imaginea aia pe care o mai vezi în diverse situații în care oamenii cosmopoliți au de lucru, eventual într-un bullshit job.
Mai văd trei mese cu oameni care lucrează pe laptop, singuri sau cu alții. E interesant. Poate muzei îi plac locurile de genul ăsta. Locuri în care, conștient de imaginea pe care o prezinți, scrii cuvinte în continuare doar pentru a menține imaginea încă puțin. Și uiți de sindromul impostorului, pentru că cine te vede crede că tu chiar scrii pe bune. Și că știi ce faci.
În fine. E timpul ca vocile să devină imagini, iar textul ăsta să acopere încăperea.
Înainte de a-l lăsa să facă asta, însă, trebuie să adaug: îmi place cum pereții cafenelei îmbină poze din New York cu poze din București și, dacă ești atent, nu vezi diferența.
Mă gândesc cum azi i-am zis cuiva ”uite-l pe Tolontan”, iar acea persoană nu știa cine este Tolontan. Bula mea e mai inutilă decât îmi place mie să cred. Și e așa de inutilă pentru că e dezvoltată mai mult pe orizontală decât pe verticală. Poate persoana aceea nu știe cine e Tolontan, dar poate că aceeași persoană e mai pregătită pentru viața ei decât sunt eu pentru a mea. Poate. Că nici eu nu mă simt prea nepregătit. Dar dacă…
”O s-ajungi la Bălăceanca de deștept ce ești”. Ar fi o chestie. Dar dacă ”ajungi la Bălăceanca” de deștept ce te crezi? Dar dacă nu e nevoie să ”ajungi”, pentru că lumea devine ”Bălăceanca”?
Lucrurile nu sunt atât de dramatice. Nu simt că îmi pierd mințile sau ceva. Îmi beau cafeaua, mă uit la poze, mai scriu câteva cuvinte.
”Adevărul e rareori pur și niciodată simplu”
Și tot fără dramatism spun că în lumea spre care mergem acum nu e loc de dilematici. Extremiștii sunt populari azi pentru că sunt siguri pe ei și propun soluții simpliste pentru probleme complexe. Vorbesc tare și simplu, chiar dacă în realitate nu rezolvă mare lucru. Iar oamenii sunt atrași de simplitate și certitudine. Mediul e foarte gălăgios și, dacă vrei să te faci auzit, așa trebuie să comunici. Toți comunicatorii ar trebui să facă asta.
Dar ăsta nu e, și nu va fi, un mediu pentru dilematici. Nu în spațiul public. Nu acolo unde contează.
Dilemele se nasc din complexitate și aspiră la o simplitate care adesea rămâne doar un vis. În cazuri fericite simplitatea vine ca un trofeu după foarte multă muncă. O idee simplă este o idee cunoscută în întregime. Simplitatea trebuie să vină ca o formă îmblânzită a complexității, nu ca expresie a obtuzității.
Apoi, dilemele nasc ezitare și evită acțiunea imperfectă. Cum simplitatea pe care o vor vine doar cu timp și efort, acțiunea întârzie inevitabil.
Și atunci ce e de făcut? Cică trebuie eliminat, foarte mult. Cu părere de rău, că e un sacrificiu, dar trebuie tăiat în carne vie cu interesele și preocupările. Asta, la mine, e o problemă, pentru că mi-am dat seama recent că sufăr de o formă foarte urâtă de FOMO.
Știam că am problema asta și îmi place să mențin opțiuni deschise, dar nu îmi dădusem seama cât de adâncă e. Citesc o carte și mă pierd uneori în gândul că în timp ce fac asta NU fac altele. Multe altele. Am renunțat la cărți sau proiecte, fără să mă apuc de altceva, doar pentru că găseam mai mult confort în potențiale decât în concret. Oribil.
Divaghez.
Deci eliminare și acceptarea compromisurilor impuse de orice decizie. Vrei să fii dilematic, fii dilematic la tine acasă. Iar când ieși din scara blocului ar fi bine să ai răspunsurile la tine. În forma lor cea mai bună. Iar dacă nu știi, nu începi să eziți și să gândești. Zici ”nu știu”, iar când ai ocazia te duci acasă și decizi dacă e ceva ce ar trebui să știi data viitoare. Gata cafeaua. Mă duc să caut ceva bun de mâncare.
Lasă un comentariu