Un drum taie Dobrogea în paralel cu autostrada A2. Chiar și în zile ca 1 mai, când între Mangalia și Constanța se stă pe loc bară la bară, drumul ăsta e pustiu, cu asfalt bun și indicatoare.
Am ieșit din Mangalia către vest, mergând spre Albești. Am parcurs drumul ăsta de mai multe ori de-a lungul timpului, dar ultima oară când am încercat m-am rătăcit. Ieri am mers puțin pe el ca să îmi dau seama unde am greșit data trecută. Cred că știu, iar acum merg sigur pe mine. Peste vreo două ore am să mă rătăcesc iar, dar asta nu contează.
Dobrogea e o zonă la care trebuie să te gândești ca să începi să înțelegi. Câmpii și dealuri, pustietate și sărăcie. Dar sub tot acest nimic, pare să fie ceva. Nimicul ăsta e doar o iluzie. Noul nu e aici pentru că nu are loc între natură și istorie. Intoxicat de oraș, văd în Dobrogea o meditație, chiar dacă fețele pe lângă care trec în viteză spun altă poveste.
Vreau să aflu mai mult. Nu știu exact de ce. E ca un instinct care îmi spune că e ceva important acolo. E ca și cum ai vrea să cunoști umbra jungiană. O parte uitată din România, eclipsată de Delta Dunării și litoral. O istorie profundă, a multora dar a nimănui. Ruinele unui spațiu care a văzut multe dar nu îl ascultă nimeni.
Ca o pisică bătrână care îți știe mișcările, Dobrogea nu judecă și nu revendică. Ea nu e bătăioasă și nu impune. Munții ei sunt dealuri, iar râurile ei sunt secate, dar drumurile ei spun o poveste.
La prima rătăcire nu am înțeles nimic. La a doua am devenit atent. Ok, am să revin.
Lasă un comentariu