Norocul nu e chiar ceva de dorit în cantități mari, nu? Adică, sigur, e plăcut să se întâmple lucrurile în favoarea ta fără să înțelegi de ce s-au întâmplat așa, dar nu sunt cam multe capcane acolo? Costul nu e un pic cam mare?
De fiecare dată când am avut noroc în viață m-am bucurat de forțele care au făcut asta. Dar dacă ești genul care pune mare preț pe luciditate, așa cum sunt eu, norocul lasă în urmă și un vag sentiment de îngrijorare. De ce a fost nevoie de noroc? Ce se întâmpla dacă nu era norocul acolo?
Poate ar trebui să spun că norocul în sine mai degrabă nu există, dacă îl încadrăm într-un univers cu reguli clare, așa cum presupun eu că e universul ăsta. Vezi logos la stoici. Iar dacă regulile clare există, chiar dacă nu le cunoști, atunci norocul este, și el, supus acelorași reguli. Deci nu este o forță în sine care, eventual, poate fi influențată de superstiții și ritualuri, ci este rezultatul unor evenimente care nu au fost anticipate sau au fost calculate prost.
Acolo unde apare, norocul nu oferă decât un beneficiu de scurtă durată. Irepetabil. Sunt și situații cu impact mai mare, să zicem că norocul te scapă de la moarte, dar de obicei noroacele sunt mici. Iar după beneficii, dacă nu scoți norocul din joc, dacă ai în continuare noroc, apare întunericul.
Iluzia norocului repetabil
Cum ziceam, prin natura sa inexplicabilă, norocul e irepetabil. Dacă devine repetabil, nu mai e noroc. Dar din irepetabil nu înveți, nu poți distinge un tipar pe care apoi să îl compari cu tiparele naturii și să crești.
Iar dacă ai noroc mai mult timp, începi să crezi că norocul e o resursă. Începi să bugetezi pe noroc, iar iluzia norocului repetabil devine toxică.
Din iluzia norocului repetabil vin tot felul de comportamente mai mult sau mai puțin dăunătoare. De la ritualuri misterioase și superstiții amuzante până la jocurile de noroc care distrug vieți și familii.
Ca înlocuitor pentru răspunsuri coerente, ideea de noroc e bună pentru suflet dar rea pentru minte.
Într-o gândire magică, noțiunea escapistă de noroc reduce stressul și permite speranța. Doar că și speranța poate fi periculoasă dacă te blochează în proiect. Un strateg al conflictului știe că nu e bine să îți încolțești adversarul, să îl lași fără speranță, pentru că va lupta mult mai feroce.
Într-o gândire critică, norocul este un bonus sau una dintre împachetările imprevizibilului. Atâta timp cât există noroc, există ceva ce nu știi și nu poți controla. Mari succese ale unor oameni remarcabili au fost anulate de un simplu ”a fost norocos”. Valabil și invers. Rezultate influențate decisiv de noroc au mers la palmares ca realizări personale.
Totuși ce ar fi o lume fără noroc?
Cu toate astea, nu cred că aș vrea să trăiesc într-o lume din care noțiunea de noroc a fost eliminată complet. Nu cred că aș vrea să ajung într-un punct improbabil în care totul e clar și previzibil, adică plafonat și fără loc de descoperire. Atâta timp câte există sentimente, norocul are un rol important.
Îmi doresc să înțeleg cât mai mult și să am explicație pentru cât mai multe, vreau să pot controla haosul sau măcar să știu că am acces la instrumente pentru așa ceva.
Dar este o situație în care e infinit mai preferabil drumul decât rezultatul. Dacă se poate ca drumul să fie nesfârșit, perfect. Dar deocamdată mă mulțumesc cu limitarea că viața e scurtă și resursele sunt finite.
Lasă un comentariu