O idee bună a stoicilor poate avea efecte negative într-o minte imatură. Clauza de rezervă, ”voi face X, dacă îmi permite soarta”, îi ajută pe stoici să obțină liniște interioară, dar îi poate face distanți pe cei care fug de suferință.
Clauza de rezervă la stoici
În practica filosofiei stoice ”clauza de rezervă” înseamnă că atunci când acționezi e bine să reții că nu tu controlezi tot ce se poate întâmpla și, deci, totul se poate prăbuși din motive care nu țin de tine.
Ce înseamnă asta, concret:
Scopul stoicismului este să atingi o formă de fericire bazată pe virtute. În gândirea asta, sufletul e cât mai puțin tulburat de forțele pe care omul nu le poate controla.
- Merg pe stradă, s-ar putea să nu ajung la destinație, că poate să îmi cadă o țiglă în cap.
- Lucrez de acasă, posibil să ratez un deadline, dacă apare o pană de curent.
Și tot așa.
Deși e evident pentru oricine că ”shit happens”, un stoic se gândește deliberat la treaba asta, ca exercițiu, și include această posibilitate în mod activ în planurile sale. Nu gândește în termeni de noroc și ghinion.
Deci ca să fii fericit și cât mai puțin tulburat, trebuie să înțelegi de la început că forțele pe care nu le controlezi pot schimba totul într-o clipă.
Copilul etern cu un Plan B
Pe de altă parte, în psihologia jungiană întâlnim arhetipul copilului etern, puer aeternus, un model cu aspecte pozitive și negative dar, în general, cam indezirabil. Copilul etern se entuziasmează repede pentru idei și viitor, dar se plictisește de prezent. Evită responsabilități și angajamente, păstrând mereu o ieșire de siguranță. Relațiile încep intens, apoi se retrage când apar rutina și obligațiile. Oscilează între încredere mare și fragilitate, tolerează greu frustrarea. Caută mereu noul și schimbarea, dar duce greu lucrurile la capăt. Uneori li se par romantice ideile legate de fugă, chiar dispariție. Partea bună a unui copil etern este faptul că are multă creativitate, intuiție și sensibilitate, care devin mature când acceptă limite și își asumă sarcini concrete.
Problema e că un copil etern fuge din prezent și trăiește într-un viitor ipotetic. Viața nu s-a întâmplat încă, prezentul e temporar, o iluzie.
La bază, atitudinea asta se bazează pe evitarea suferinței. Copilul etern a văzut sau a simțit suferință la un moment dat și acum încearcă să o evite cu orice preț, încercând să controleze totul în jur. Iar singurul mod în care poate accepta orice, în care poate să pară stoic, este gândul că are oricând de ales.
Aici intervine rezerva mentală: nimic din ce se întâmplă aici și acum, niciun eveniment, nicio relație și nicio persoană nu contează cu adevărat, totul e fals sau temporar, pentru că pot oricând evada, inclusiv prin moarte.
Deci un copil etern se gândește că nu se implică total pentru că trebuie să păstreze puțin din el și pentru ”planul B”.
O diferență importantă
Compar mere cu pere? Că una e filosofie și alta e psihologie? Nu cred, pentru că ambele pot fi baze pentru un stil de viață, ambele au sens și, deci, ar cam trebui să fie în cât mai mică măsură contradictorii.
Deci și stoicul și copilul lasă loc în planurile lor pentru forțe care pot anula tot. Doar că un stoic acționează, dacă virtutea i-o cere, chiar și atunci când știe că va eșua. El se implică din motive etice, nu pentru reușită, și se așteaptă la suferință, o acceptă, nu încearcă să o evite.
Dar pentru un om normal, în ziua de azi, e foarte ușor ca această clauză de rezervă, anticiparea eșecului, să devină un motiv pentru inacțiune sau amânare. E aproape logic.
Și dacă ești genul care raționalizează, trebuie să fii foarte atent ce accepți ca premisă și în ce lași această premisă să se ramifice. Ambiția și disciplina sunt resurse finite. La un moment dat obosești și, dacă nu ai automatismele care trebuie, accepți idei proaste și le lași să devină stil de viață.
Lasă un comentariu