Îmi dau seama uneori că nu mai țin minte anumite locuri sau persoane pe care le cunoșteam foarte bine în trecut. De exemplu încerc să îmi amintesc detaliile școlii în care am făcut clasele 1-8 și nu reușesc în totalitate. Sau nu pot fi sigur că ce îmi amintesc este corect sau doar imaginația mea. Pentru că s-a mai întâmplat să visez locurile respective, iar visul e acum tot în trecut, la fel ca amintirea concretă. Iar acum, după niște ani, nu mai știu ce a fost realitate și ce a fost vis.
Cam la fel pățesc și cu cărțile.
În 1Q84, de Murakami, este o scenă în care un bodyguard este descris prin faptul că în nicio secundă nu privea în gol, ochii lui nu rătăceau deloc. Și mi-a rămas în cap ideea asta pentru că poate însemna două lucruri în același timp.
O variantă e că lumea lui interioară e pustie și, deci, nu cade pe gânduri niciodată. Adică e un animal conectat exclusiv la exterior, genul de brută potrivită pentru rolul de bodyguard. Cu puțină inteligență, îl rezolvi.
A doua variantă e că omul nu își pierde concentrarea, că e un adevărat profesionist, adică un adversar periculos cu care trebuie să ai foarte mare grijă.
Și am luat mereu descrierea asta ca o dovadă de talent scriitoricesc. Doar că ea nu pare să existe în carte. Am căutat-o și nu o găsesc.
Pe de altă parte, de ce ar trebui să conteze diferența asta, că a fost real sau imaginar? Când ai nevoie de o informație din trecut, contează. Dar de cele mai multe ori nu. Cel puțin pentru mine. Nu e mai util să îmi iau ce îmi trebuie din trecut și să folosesc cum vreau? În plus, asemănarea asta dintre imaginație și amintire probabil că funcționează în favoarea mea, ca să mă pot suporta în continuare, fără să mă judec prea aspru. Oare cât de urâtă e lumea aia uitată? O fi umbra?
Lasă un comentariu