Am citit zilele trecute cartea ”Nichita. Poetul ca și soldatul”. Cartea este un joc de imaginație, foarte bine documentat. Cititorul petrece alături de Nichita ultimele zile ale poetului, cu trăiri, amintiri, frici și revolte.
Pentru mine cartea asta definește o generație. Cea a bărbaților inteligenți de pe vremea comunismului. Nichita a fost un vârf, dar profilul este familiar.
Băutor, fumător, intelectual, cu lume internă deosebit de bogată, cu spaime mascate și bătălii feroce dar semnificative doar la nivel personal. Mort dintr-o inerție încăpățânată dar justificabilă.
Nu l-am cunoscut pe Nichita, dar am cunoscut mulți alți oameni cu acest profil, am stat de vorbă cu ei și am luat ce mi-a trebuit din aceste momente. Au fost clipe când modelul părea demn de urmat, dar lucrurile s-au schimbat. Unii dintre ei au murit înainte de a vedea sau înțelege reașezarea limitelor.
Cartea, scrisă foarte bine de Bogdan Crețu, m-a dus cumva înapoi în copilărie. Nu aș zice că întunericul mi-a caracterizat primii ani ai vieții, cel puțin nu așa i-am simțit, dar privind înapoi înțeleg altfel lucrurile.
E un fenomen similar cu acele clipe în care mirosul de animal mort mă face cumva nostalgic și mă trimite în copilărie. Pentru că umblam pe coclauri părăsite, iar pe aceste coclauri era adesea câte un animal mort. Nu îl vedeam mereu, dar mirosul s-a îmbinat cu momentul.
Citind ”Poetul ca și soldatul” am revenit pe coclaurile sociale din copilărie. Am revizitat și acei oameni pe care i-am cunoscut, adăugând tușe la portretele pe care nu mi le arătaseră sau nu le înțelesesem.
Influențe. Neglijate dar decisive. Forțe care te formează subtil și, în egală măsură, te contaminează.
Cumva am avut noroc să fiu expus și la alte influențe. Dar umbra a rămas acolo. Mă salută periodic.
(foto)
Lasă un comentariu