În ”De profundis” pe undeva Oscar Wilde scrie că trăirile sufletești, la fel ca energia fizică, au limite – nu pot fi întinse la nesfârșit. Un vas mic poate ține doar o anumită cantitate, oricât vin ar exista în lume sau oricât de mult s-ar produce. E o greșeală des întâlnită să credem că oamenii care provoacă tragedii simt și ei durerea sau gravitatea situației. Și e chiar mai grav să ne așteptăm ca ei să simtă asta.
Martirul, ars pe rug, poate simți ceva sfânt, poate îl vede pe Dumnezeu. Dar pentru cel care aprinde focul, toată scena nu e mai specială decât e pentru un măcelar să taie un animal, sau pentru cineva care cosește să vadă o floare căzută.
Doar cei cu suflet mare pot trăi mari emoții. Și doar cei care sunt suficient de profunzi pot înțelege cu adevărat măreția unor întâmplări.
Asta e o idee greu de asimilat, cel puțin pentru unul ca mine care am impresia că toată lumea știe ce știu eu și că, atunci când aflu ceva nou, sunt ultimul care află și că toată lumea știa asta deja.
Dar odată asimilată, ideea asta te poate elibera de multă anxietate.
Două exemple au fost grăitoare pentru mine.
M-am lăsat de fumat, după 21 de ani, o luptă personală majoră, cu rezultate decisive care mi-au schimbat complet viața. ”Bravo, felicitări”, ”Mersi”.
Am petrecut timp pentru a mă documenta și a alege unul sau mai multe ceasuri, pe mai multe criterii și cu mai multe niveluri de simbolism, purtate în anume momente, au anume ocazii din anume motive. Nimeni, nimic. Nimănui nu-i pasă ce ceas port la mână, decât dacă e vreo extremă evidentă estetică sau financiară.
Poate un al treilea exemplu e chiar aici, printre cuvintele astea, pentru că nimănui nu-i pasă dacă scriu și nimănui nu-i pasă dacă mă opresc, pentru că nimeni nu simte și vede ce simt și văd eu.
Și reciproca e valabilă.
În continuarea ideii că mulți oameni nu înțeleg ce au în fața ochilor, se poate ca unii dintre ei să îți fie foarte apropiați dar să nu îți vadă sufletul. E ceva ce trebuie acceptat. Și este ceva pentru care Wilde propune ca remediu individualismul.
E vorba de concentrare pe propria persoană astfel încât să ai o viață curatoriată după propria filosofie și propriile principii estetice. Te axezi pe tine ca să poți deveni cea mai bună formă a ta, un potențial maximizat. Iar scopul este să poți iubi așa cum merită iubirea să fie manifestată și așa cum merită persoana iubită să îți primească afecțiunea. La cel mai înalt nivel, în cea mai pură formă.
Faptul că nimănui nu-i pasă poate o concluzie utilă. Eliberat de criteriile altora poți căuta autenticitatea. Iar eliminarea pretențiilor față de oameni purifică sentimentele pe care le oferi.
Iată un ”de ce” respectabil
Deci se poate, zice și Wilde, ca individualismul, concentrarea pe propria persoană, să fie o sursă de artă și un scop al vieții. Arta fiind expresie individuală, o interpretare personală a cotidianului, poți porni de la sine și merge spre universal. Chiar e recomandat să o faci. Și cel mai înalt nivel al artei, la fel ca cel mai înalt nivel al iubirii, vine de la cel mai înalt nivel al persoanei.
De ce trăiești? Trăiesc ca să mă transform. Și mă transform ca să pot fi un om autentic în lume. Devin om ca să le pot oferi un om celorlalți.
Idei similare găsim și în eudaimonia stoicilor și în individuarea psihologiei jungiene. Probabil și în alte sisteme de gândire. ”Cunoaște-te pe tine însuți”, ”o viață neexaminată nu merită trăită” și așa mai departe.
Trebuie să pornești de la tine.
Lasă un comentariu